Ce ai face daca ai descoperi intr-o zi ca poti sa zbori, ca poti misca lucrurile cu gandul si ca nu mai esti un om obisnuit? In aceasta ipostaza se gasesc cei 3 baieti din Chronicle. Dupa ce au coborat intr-o groapa ciudata din mijlocul padurii, au inceput sa se transforme usor in… altceva. Super-eroi? E cam mult spus. Doar oameni obisnuiti cu puteri neobisnuite. Si ce se intampla daca unul dintre ei are o furie imensa ce sta sa iasa la suprafata in orice moment? Se poate declansa haosul. Faptul ca filmul a fost facut in genul Blair Witch Project da o tenta ciudata de realism. Dar inclin sa cred ca s-au folosit de metoda asta pentru ca se stia ca este una care functioneaza. Nu este oare mai simplu sa folosim pastila care merge?
Filmul mi-a placut, desi ma gandeam ca vom afla si raspunsul la intrebarea “ce era in groapa aia?”. Nu l-am aflat, dar am vazut 3 posibilitati, 3 directii catre care se poate indrepta omul in cazul in care pune mana pe ceva ce-i depaseste conditia. Se poate transforma intr-o minte criminala, poate muri si poate deveni baiatul bun, super-eroul. Si puterea asta imensa care ii transforma pe adolescentii nostri nu face decat sa accentueze personalitatile lor, sentimentele care ii caracterizeaza iau proportii imense. Acum, daca stau bine sa ma gandesc, din acest punct de vedere putem vedea fiecare super-eroul care am fi daca am pune mana pe niste puteri de acest gen. Mie imi place ce vad. Tie?
Chronicle (2012)
Oare baiatul care scapa la final este noul Superman? Ar putea fi. Si mi-ar placea sa fie. As afla ce a fost la inceput in groapa aia!
Saptamana trecuta, 13 mai, am fost la concertul celor de la Apocalyptica. Suna destul de ciudat tinand cont de concertele la care am fost la Arenele Romane (ATB, Tiesto, Armin, PVD…) si de muzica pe care o prefer. Concertul asta a avut in el ceva anume… muzica celor de la Apocalyptica a facut arenele sa vibreze in noapte si, cu toate ca pe alocuri mi-a cam dat dureri de cap, a fost geniala. Corzile de violoncel si-au trimis cantul catre cer, pana la stele. Au reusit sa imprastie norii si sa faca frigul sa nu mai fie atat de taios. Si chiar a fost frig in noaptea aia!
A trecut o saptamana de la eveniment, insa nu puteam sa nu va spun cateva cuvinte. Apocalyptica, desi suna a nebunie de rokereala, are o muzica geniala!
Apocalyptica feat Gavin Rossdale – End Of Me
Daca nu i-ati ascultat inca pe cei de la Apocalyptica, va recomand sa-i descoperiti, au niste melodii absolut superbe. Iar voi, cei care ii stiti, sa imi spuneti care este melodia care va taie rasuflarea. Pana acum End of Me mi se parea cea mai cea!
Nu am mai scris de ceva timp. Am suparat cateva persoane… cele doua, trei care imi citesc blogul. Nu ma simt prea bine, constiinta urla, striga, se smiorcaie. Unul dintre cititorii mei fideli mi-a atras atentia. A spus ca s-a plictisit sa intre in fiecare dimineata si sa vada acelasi lucru. Si are dreptate. Da. Trebuie sa ma reapuc de scris. Dar acum citesc. Fara spor, dar cu un entuziasm deosebit. Chiar trebuie sa mai scriu. Tot repet asta, e un fel de a ma impinge singura de la spate, poate poate vine si cuvantul, inspiratia!
Si totusi… jurnalul mi-e umplut cu bazaconii scrise cand si cand. Asta nu este pagina de jurnal. Ma refer la cel scris de mana, cu pixul pe hartie. De cati ani scriu? Sa tot fie vreo 13, 14 ani. Si sunt atat de multi! Oare unde s-au dus? Am 30 acum. De cateva zile am depasit pragul de 30 si nu, chiar nu e nicio diferenta! Suna ciudat si sa pronunt aceasta cifra. Parca vorbesc de alta persoana. De vreo 6 luni spun ca sunt aproape de 30, insa nu reusesc sa ii constientizez. Sunt la fel ca 20, 25, 28… sunt la fel ca oricare alta varsta, doar ca am mai multe amintiri, mai multi giga de poze si… ceva aparte.
Revin (poate) cu imagini de la cea mai frumoasa petrecere din viata mea. Cea mai frumoasa pentru ca a fost cea mai… surpriza! Prietenii stiu de ce si nu e vorba de nicio bere. Nu de aceasta data.
PS. Tort in forma de carti? Da. Perfect pentru un 30 de neuitat!
De ce oare sunt asa amuzante filmele din ultima perioada? Cred ca s-a descoperit in sfarsit cheia succesul: “fa-i sa rada si vei castiga!” Pana si intr-un film pe care il credeam serios, cu revolte, batai, nebunie, am descoperit doza aia optima de amuzament care sa te tina pana la final in fata ecranului fara a te plictisi. Lockout – Misiune pe MS One pare a fi un SF de inalta clasa. Din pacate nu prea e. E doar un alt film de vazut intr-o zi in care nu ai altceva mai bun de facut.
MS One e o inchisoare experimentala in care sunt adormiti cei mai periculosi 500 de criminali ai lumii. Intr-o zi sau poate era noapte – nu imi dau seama, pentru ca inchisoarea se afla in spatiu – unul dintre cei inchisi reuseste (oare cum?!) sa puna mana pe o arma si de aici toata nebunia. Fiica presedintelui este prinsa in mijlocul revoltei. Cei adormiti sunt treziti. Prizonierii sunt ucisi. Apare Snow, the good and funny guy, si (poate ca) salveaza situatia. Nu va spun mai multe pentru ca ar fi pacat sa stric surpriza. Filmul e de vazut cu toate fazele trase de par sau chiar fortate. E de vazut pentru ca e amuzant.
PS. Cheia filmului e prenumele lui Snow. Fiti pe faza!
Citesc o carte. Inca o carte, da. Nu ma pot opri. Libraria iubirii este o carte despre carti, plina de carti si iubire. Nu am terminat-o si as vrea sa nu se termine. Am redescoperit in ea dorul de a scrie, placerea de a scrie scrisori. Stiti, scrisori din acelea scrise de mana, cu stiloul pe hartie… Am primit o scrisoare acum cateva saptamani, cateva randuri de departe, de peste mari si tari. Cat de mare mi-a fost incantarea? Nu am cuvinte sa o exprim.
Emma, librareasa din carte, se tine departe de tot ce inseamna tehnologie. Refuza sa mai foloseasca calculatorul, telefonul, incercand un nou si minunat mod de a trai. In momentul in care reia o relatie din trecut, alege ca si mod de comunicare scrisorile, clasicele scrisori trimise prin posta. Da, imi plac scrisorile atat de mult, au ceva personal… atunci cand asezi cuvinte pe hartie, pui o parte din tine acolo. Literele se insiruie ca perle mici, stralucitoare, picaturi din felul tau de a fi – cu zambetul mereu pe fata, mai grabit, mai agitat sau calm. Scrisul vorbeste despre noi asa cum mailul nu o va face niciodata!
Cui sa scriu, ce sa scriu? Pana ma hotarasc, imi voi scrie mie…
PS. Cartea o puteti castiga la concursul de pe Serial Readers (pana pe 12 mai)!
And there came a day, a day unlike any other… when Earth’s mightiest heroes found themselves united against a common threat… to fight the foes no single superhero could withstand… on that day, The Avengers were born.
Ce se intampla daca supereroii care ne-au incantat la un moment dat se aduna intr-un film? Iese cu scantei! Si a iesit. The Avengers are toate ingredientele pentru a fi un super film. Cifrele vin sa sustina acest lucru! Doar vineri s-au inregistrat incasari de peste 80 milioane de dolari clasand The Avengers pe locul al doilea dupa Harry Potter and the Deathly Hallows 2 – care a strans 91 milioane in 2011 (Box Office Mojo).
Dincolo se cifre sunt cele 6 + 1 personaje care au facut din acest film unul de vizionat, obligatoriu! Iron Man, Hulk, Captain America, Thor, Hawkeye, Black Widow si Nick Fury – cel care ii aduna pe toti, sunt cei care alcatuiesc super echipa de soc. Nici pe Loki din Thor nu trebuie sa il uitam. Are ceva care atrage, o licarire de nebunie in privire si reuseste sa ii scuture putin pe dragii nostri eroi. De obicei, cand se aduna mai multe personaje principale, nu prea ai parte de ele. Ai vrea sa Continue Reading »
Cand spun ATB, spun mare si vara, soare si cer senin cat cuprinde… Si acum, ca a venit vara, pot spune ATB! Iata cateva dintre cele mai frumoase melodii… Enjoy the summer!
Astazi de dimineata, ca in toate diminetile in care ma grabesc nevoie mare, pentru ca na, sunt in intarziere, am nimerit iar la ora aia aglomerata. Si era o aglomeratie asa lenesa, oamenii mergeau agale la piata, la plimbare, la strand (s-au deschis strandurile?!)… doar eu si inca vreo doua, trei persoane ne grabeam spre serviciu. Abia am reusit sa imi fac loc printre batranei care aveau dreptul la tot trotuarul, troleul, din nou trotuarul… Nervi matinali? Da. Cativa. Aproape ca imi distrusesem zen-ul construit cu truda ceva mai devreme pe muzica celor de la Voltaj, cand mi-am adus aminte de un domn in varsta, foarte in varsta.
Eram la un targ acum niste ani… nu sunt singura daca era targ de nunti sau targ de carte, desi e foarte probabil sa fi fost targ de carte. Un batranel s-a apropiat sa ia niste pliante si imi aduc aminte ca mi-a explicat de ce merg ei, pensionarii, la piata asa de dimineata in fiecare zi. “Pentru ca abia pot sa merg si abia ridic greutati” mi-a spus el cu vocea tremuranda. Nu il voi uita niciodata. Este omuletul care, atunci cand vad batrani nevrotici la primele ore ale diminetii, ma ajuta sa rememorez motivele pentru care ei sunt acolo si nu acasa, cocotati in pat. Ei nu pot cara prea multe odata, de aceea se deplaseaza in fiecare zi sau de mai multe ori pe zi la piata. Pleaca de dimineata pentru ca merg incet si ajung greu. Cand eram prin scoala si chiar mai tarziu spuneam adesea ca ii cauta moartea pe acasa si ei se plimba…
Uneori ni se schimba perspectivele si ajungem sa privim aceleasi situatii cu alti ochi, constientizam ca roata se intoarce si vom fi si noi cei in care se arunca pietrele. Vai cum ne mai schimbam, cum ne schimba timpul asta… Nu toti suntem nemuritori!
Ma intrebam de ce nu am vazut The Tourist la timpul lui, doar vorbim de Johnny Depp si Angelina Jolie. Bine, mai mult Depp decat Jolie. Acum, dupa ce l-am vazut, imi dau seama ca a fost pierdere de timp. E o incantare sa il privesti pe Johnny Depp in orice rol, e adevarat, insa tot ce mi-a ramas din film au fost tinutele dragutei noastre, machiajul si coafura impecabila in orice conditii… si (in afara de J. D. cu stilul lui inconfundabil) atat. Chimie intre cei doi? Nici macar! S-au potirvit ca nuca-n perete, doua personaje ce apartineau unor lumi total diferite.
Finalul ar fi putut sa ma miste putin daca nu as fi vazut de curand The Usual Suspects. Se aseamana izbitor de mult, dar acesta din urma are ceva, acel ceva care ridica filmul mult peste asteptari si care ingroapa din start orice incercare de “hai sa folosim treaba asta, ca prinde”.
Poate ca unora chiar le-a placut filmul si sunt chestiuni care ar trebui mentionate. Eu, oricat m-as chinui, il vad doar pe Depp si ochii perfect machiati ai Joliei dupa “alergatura” prin vant. Astept impresii, dar si tacerea e un raspuns!
Ce ai face daca ai descoperi intr-o zi ca poti sa zbori, ca poti misca lucrurile cu gandul si ca nu mai esti un om obisnuit? In aceasta ipostaza se gasesc cei 3 baieti din Chronicle. Dupa ce au coborat intr-o groapa ciudata din mijlocul padurii, au inceput sa se transforme usor in… altceva. Super-eroi? E cam mult spus. Doar oameni obisnuiti cu puteri neobisnuite. Si ce se intampla daca unul dintre ei are o furie imensa ce sta sa iasa la suprafata in orice moment? Se poate declansa haosul. Faptul ca filmul a fost facut in genul Blair Witch Project da o tenta ciudata de realism. Dar inclin sa cred ca s-au folosit de metoda asta pentru ca se stia ca este una care functioneaza. Nu este oare mai simplu sa folosim pastila care merge?
Saptamana trecuta, 13 mai, am fost la concertul celor de la Apocalyptica. Suna destul de ciudat tinand cont de concertele la care am fost la Arenele Romane (ATB, Tiesto, Armin, PVD…) si de muzica pe care o prefer. Concertul asta a avut in el ceva anume… muzica celor de la Apocalyptica a facut arenele sa vibreze in noapte si, cu toate ca pe alocuri mi-a cam dat dureri de cap, a fost geniala. Corzile de violoncel si-au trimis cantul catre cer, pana la stele. Au reusit sa imprastie norii si sa faca frigul sa nu mai fie atat de taios. Si chiar a fost frig in noaptea aia!
Citesc o carte. Inca o carte, da. Nu ma pot opri. 
Ma intrebam de ce nu am vazut 
