Alina spune despre “De ce nu-mi gasesc pe cineva” ca ar fi o culegere de texte. Eu i-as spune mai degraba carte de suflet, carte pe care trebuie sa o deschizi din timp in timp sa o recitesti. Vei descoperi mereu alte si alte sensuri, in functie de starea de spirit in care te gasesti.

Spuneam ca am citit despre mine in aceasta minunata carte… si cum sa nu citesc despre mine cand amintirile despre mare, gandurile la Barcelona mult iubita, starile de reverie, dorul de frumos, de oameni, iubirea pentru parinti si prieteni dragi m-au surprins la fiecare colt de poveste?

“Port in mine iubiri mocnite, embrionare, pe care destinul le aprinde si le naste cand vrea el, daca vrea si pentru cine i se nazare… Iar cand scanteia se produce, gratie unui splendid sau blestemat accident cosmic, constientizez ca iubesc si abia apoi incerc sa ridic ceva pe fundatia asta.” Nu incercam toate sa facem la fel? m-am intrebat eu pe cand parcurgeam cuvintele-i frumoase. In secunda urmatoare mi-am dat seama ca nu. Unii sunt indragostiti de iubire si o cauta, altii se indragostesc pur si simplu, atunci cand se asteapta mai putin. “Nu sunt indragostita de iubire, nu ma pot amagi niciodata c-o simt (sau ca n-o simt), n-o invoc si nici n-o alung, nu-i poruncesc sa vina sau sa se duca naibii, ca as fi tare proasta sa cred ca ea asculta de mine…”

“De ce nu imi gasesc pe cineva?” este intrebarea care nu isi asteapta raspunsul. El se regaseste pe buzele timpului si noi ar trebui sa-l imbratisam cu rabdare si cu sufletul deschis pentru ca nu se stie niciodata ce va fi maine, nu se stie niciodata ce dorinta ne va fi implinita…

Dupa ce am citit si ultima pagina a cartii, am dat fuga pe blogul Alinei. Am vrut ca povestea sa continue, sa o mai prelungesc putin. Daca inainte de carte ii citeam blogul constant, acum revin cu si mai mult drag. Simt ca o cunosc. Am privit in sufletul ei si mi-a placut atat de mult ce am vazut incat revin ca pentru un drog pretios, pentru un cuvant al ei frumos.

Va recomand cu drag aceasta minunata carte… sunt povesti despre ea, despre tine, despre noi care suntem, noi care iubim.

“Te uit visand si-alung cu-n gest
gandul nebun si suparat.
Te uit mereu, pe alt taram,
dar nu te uit cu-adevarat.”

Alina, iubesc cartea asta nu cum iubesc toate cartile, o iubesc cum iubesc marea aia agitata pe care o adoram, cum iubesc cerul cu pescarusii lui. Mi-e draga ca o zi de vara!

De ce nu-mi gasesc pe cineva, de Alina Grozea

Cartea poate fi comandata aici.

Cuvintele autoarei impletite cu povesti de viata ale unor oameni care au trait si traiesc intr-un fel aparte, care respira Avon, au facut din aceasta cartulie – de un fucsia incantator – o adevarata revelatie.  Am inceput sa o citesc intr-o zi din pura intamplare. Mai aveam doua carti incepute, motiv pentru care o a treia era cam mult. Am citit insa prima pagina si a doua si a treia… si nu m-am mai putut opri. Foarte putine sunt companiile care isi ofera povestea pe tava tuturor. E drept, am citit cateva astfel de carti si le-am gasit fantastice, dar a citi despre Avon, compania pe care o reprezint si eu de atata timp, a fost o experienta de nedescris.

Acum 13 ani a intrat pe piata romaneasca o companie noua. Cu pasi timizi sau indrazneti, nu prea mai conteaza, Avon a venit printre noi si a crescut cat altele in decenii. Ceea ce vedem noi, din exterior, este o companie care vinde cosmetice, are reprezentanti peste tot – cam doi pe metru patrat, spunea un prieten – si nu poti sa nu te intrebi: cum de mai apar si altii? Ei bine reprezentantii apar si dispar, merg inainte doar cei care inteleg Avon din toate punctele de vedere, cei care simt dragostea pe care o emana…

Am citit cu emotie fiecare testimonial in parte, in unele dintre ele m-am regasit, unele m-au emotionat pana la lacrimi, altele m-au facut sa imi doresc mai mult… de la mine, de la viata. Si asta pentru ca aceasta carte este tot ce nu ti-ai imaginat, vorbeste despre oameni. Sunt oameni care vorbesc despre oameni. Ca si reprezentant Avon am facut cunostinta (abia acum!) cu cei care se afla in fruntea acestei companii, care au crescut odata cu Avon si au creat un sistem de vanzari extraordinar. In fiecare luna ma minunez de produsele din brosura, de ofertele tentante (sunt cel mai bun client al meu) si niciodata nu m-am intrebat care a fost drumul pe care l-a strabatut Avon. Dar l-am aflat… un drum frumos, in care valorile companiei au fost si raman valorile respectate de fiecare angajat, de fiecare reprezentant sau lider: incredere, respect, integritate, credinta si modestie. Si in momentul in care drumul este tot mai infloritor, ce te poate duce mai aproape de oameni decat povestea ta scrisa cu drag, cu entuziasm, cu ochii in lacrimi si poate cu rasuflarea taiata?

Cartea dragostei Avon este povestea unei companii care a pus suflet in tot ce a realizat si asta pentru ca aceasta companie sunt de fapt oamenii. Oamenii din care e compusa i-au dat viata si ii dau viata zi de zi, de la cel mai de sus pana la cel mai de jos. Am regasit valorile Avon in fiecare declaratie de dragoste pe care Alice a pus-o pe hartie si m-au minunat. Foarte multe companii ar trebui sa plece putin urechea, sa studieze acest motor care functioneaza si se misca in fiecare an mai bine, mai puternic. Avon ofera prin cartea sa o lectie multor companii, multor asa-zisi manageri, dar si angajati. Atata timp cat esti respectat, cat te duci cu drag la serviciu si esti motivat sa faci ceea ce ai de facut, atunci vei face totul mai bine si din ce in ce mai bine.

Fie ca sunteti reprezentanti Avon, ca ati cumparat produse Avon macar o data in viata, fie ca aveti o companie mai mica sau mai mare, va recomand Cartea dragostei Avon. Este o adevarata lectie de business, o lectie absolut necesara. Si cum totul in aceasta carte a fost probat de-a lungul timpului, e cu atat mai credibila. Pe voi ceilalti, va invit sa descoperiti o alta poveste de dragoste, una fara sfarsit, o poveste in urma careia sa va priviti in oglinda si sa spuneti tare: orice e posibil!

Cartea dragostei Avon, de Alice Nastase
Editura Humanitas

Imi ies din minti – scrisa de Stelian Turlea – este  cartea care te scoate la propriu din minti. Relateaza fapte, lucruri care se intampla langa noi si pe care nu le vedem decat daca ni se intampla noua sau apropiatilor nostri. In restul cazurilor sunt sunt doar subiectele stirilor de la ora 5, sunt subiecte rupte din ziarele colorate sau doar subiecte de romane suparate. Si totusi se intampla. Consumul de droguri, de etnobotanice duce la dependenta, la disperare, duce la moarte. Stim cu totii de existenta magazinelor de vise. Multe dintre ele au fost inchise si totusi ele sunt active in continuare. Distrug vieti.

Stelian Turlea deseneaza intr-un fel aparte 10 personaje. Alege 10 figuri reprezentative ale societatii si ni le prezinta intr-o suflare. Adolescenti care cad in patima drogului, parinti disperati care isi vad copiii cum mor, politisti, jurnalisti, traficanti – cei de jos, executantii, dar si cei de sus, sefii. Treci prin fiecare stare in parte, privesti prin ochii lor, ai victimelor si ai celor care condamna la moarte. Stii cu siguranta care este finalul povestii, stii ca sfarsitul va fi acelasi, cei slabi mor, cei rai merg mai departe cu acelasi zambet ipocrit si murdar, stii ca cei cu bani vor scapa, iar cei mici vor fi loviti de soarta iar si iar. Dar faptul ca cineva ti-a deschis ochii poate fi un pas inainte. Cei care nu au picat inca in capcana drogului au sansa la viata prin simplul fapt ca au acces la informatie, ca au fost avertizati de pericol.

Cam asta face romanul de fata. Imi ies din minti poate fi privit ca o avertizare. Nu rezolva problema, ci o arata in toata “splendoarea” ei. Incercarile de a-i arata cu degetul pe traficanti, de a le inchide afacerile si a-i duce la racoare, inchiderea in centre de dezintoxicare a celor prinsi in blestemul depedentei nu sunt solutii, sunt doar incercari disperate de a sterge efectele dezastrului. Care este solutia? Informarea celor predispusi la dependenta. Copiii sunt primii care se lasa prinsi in avalansa de vise, de promisiuni. Ei sunt cei care ii hranesc pe cei de mai sus, care le alimenteaza apetitul de a face rau, chiar daca acel rau pentru ei nu insemna decat a-si rotunji conturile.

Subiectul este delicat. Cartea e un avertisment. Vine sa ne deschida ochii in fata pericolului care ne paste. Drogul omoara. Simplu.

Imi ies din minti, de Stelian Turlea
Editura Tritonic

Intr-o zi cu soare am primit un calendar. Fiecare luna are alaturi un mesaj, citat dintr-o carte. L-am citit in aceeasi zi cu soare si m-am trezit spunand ca vreau acea carte. Si am citit-o. REWORK este cartea care iti ofera idei, raspunsuri la intrebari de genul “cum sa…?, cand…?, pe cine… ”, raspunsuri atat de simple incat te intrebi cum de nu te-ai gandit si tu la ele.

Vei spune probabil ca stii tot ce iti spun autorii (David Heinemeier Hansson si Jason Fried – fondatori ai 37Signals), intrebarea este: aplici zi de zi ceea ce stii? Uneori avem nevoie de cuvintele altora, de sfaturile celor care au reusit pentru a face urmatorul pas, pentru a alege ceea ce este mai bun pentru noi.

REWORK este cartea care vine in sprijinul tau fie ca esti angajat entuziast sau plictisit, ca ai o afacere mica sau mai mare, fie ca visezi la ceva nou. Cu cat esti mai mic cu atat sfaturile sunt mai binevenite, cand esti mic aduni experienta si orice sfat in legatura cu pasii pe care ar trebui sau nu ar trebui sa ii faci este mai mult decat genial. Daca il aplici, desigur!

REWORK iti spune sa faci ceva, sa faci primul pas si totul va veni de la sine, iti spune sa faci lucrurile sa fie simple, sa nu pierzi timpul cu maruntisuri care nu duc la nimic bun. Iti spune sa fii tu, sa nu te dai drept altcineva, sa fii sincer si deschis cu cei din jurul tau, cu angajatii sau clientii tai.

REWORK spune multe. Cel mai mult mi-au placut sfaturile care pareau a se bate cap in cap cu realitatea. Cum sa faci mai putin decat face concurenta, cum adica sa nu faci sedinte, cum se poate ca CVurile sa fie absurde? Si totusi aceastea sunt adevaruri pe care nu le luam in seama pana cand nu ne lovim de ele.

“Daca stai sa te gandesti, adevaratul pret al sedintelor este uluitor. Sa spunem ca planifici o sedinta care dureaza o ora si inviti zece persoane sa participe. Practic, este o sedinta de zece ore, nu una de o ora. Dai la schimb zece ore productive pe o ora de sedinta.” Si nu, nu se sustine faptul ca sedintele sunt intotdeauna inutile, dar de cele mai multe ori asa este. Sunt oameni carora le place sa se auda vorbind si apoi au pretentia ca lucrurile discutate sa se faca batand din palme. Cum ar putea un om sa rezolve cerintele din moment ce el a stat mare parte din timpul productiv intr-o sedinta interminabila?

Multe dintre cele scrise aici ar merita sa stea lipite pe usa de la intrare in firma, ar trebui citite atat de sefi cat si de angajati ca pe un crez, iar si iar, pana se lipesc de retina si intra in rutina zilnica. Pastreaza lucrurile simple, ignora realitatea, urmareste-ti interesul, fa mai putin si in acelasi timp mai mult, spune si “nu”, nu-ti trata angajatii ca pe copii si, printre altele, mai si dormi. Cu cat esti mai obosit, pentru ca de, faci ore suplimentare pentru rezolva cat mai multe taskuri, cu atat pierzi mai mult timp.

Recomand aceasta carte pagina cu pagina. Sunt lucruri pe care le stii, dar pe care e nevoie sa ti le reaminteasca cineva, macar din cand in cand!

REWORK, de David Heinemeier Hansson si Jason Fried
Editura Publica

PS. Iata si calendarul:

Am facut cunostinta cu Alina si Alex – printre putinele elemente din carte (numele) care sa ateste faptul ca autoarea e romanca – doua personaje puternice, dar care isi descopera o singura slabiciune: iubirea pentru celalalt. Unii vor privi cartea din punctul de vedere al asasinului, vor judeca poate faptele lor si-i vor condamna pentru ce au devenit, pentru ce au acceptat sa devina. Eu am privit cartea din partea acelui “feminim”. Am vazut povestea de dragoste care creste si se dezvolta ca in viata reala. Am ales din aceasta mare de intamplari, de trairi, pe cea care a exprimat umanul, dorinta, acel ceva spre care tindem cu totii. Implinirea sufleteasca.

Povestea e simpla si complicata in acelasi timp. La inceput facem cunostinta cu Alex, un Alex care lupta pentru a supravietui marsaviei umane, un Alex care isi pierde cu fiecare lovitura (fizica si psihica) umanitatea, transformandu-se intr-o arma perfecta a organizatiei SSO. Stim ca in poveste va aparea si o ea, acea Alina Marinescu – protagonista seriei de 6 volume – care il va resurscita pe Alex. Si la un moment dat facem cunostinta cu ea. O tanara de 17 ani care se indragosteste iremediabil. Care apoi e tradata si care va fi trasa de cel in care a avut incredere intr-o lume in care e lipsita de libertate, de lumina, de viata proprie. Aceasta Alina este cea care il va readuce la viata pe Alex tragandu-l din haul in care se afunda cu fiecare zi, cu fiecare asasinat pe care il comite.

Il uraste. Il iubeste. Il uraste pentru ca o face sa se simta slaba. Il uraste pentru ca nu comunica. Il uraste pentru masca lui de indiferenta si pentru ca reuseste sa isi reprime orice sentiment. Si il iubeste. Iar el sufera pentru tot raul pe care i l-a provocat. O iubeste imens si fara intoarcere. Este motivul pentru care alege un nou drum, o sansa, sansa de a spera la o viata in libertate. Toate aceste trairi ale personajelor sunt surprinse printre scene alerte de lupta, de complot, de tensiune maxima. De multe ori am avut senzatia ca as vedea un film in care, camera se opreste pe anumite scene scotandu-le in evidenta printr-un contrast sublim. Imaginati-va fundalul, un cadru de lupta, impuscaturi, sange, moarte. Fundalul acesta este vazut ca prin ceata, dincolo de perdeaua aburita de la dus. Dincoace de aceasta perdea doi asasini se regasesc unul in bratele celuilalt, li se aude respiratia sacadata, inimile batand la unison, buzele se ating si gandurile o iau razna. In secunda doi pot fi morti amandoi. Suspansul e maxim. In spate totul se misca incet, intr-un slow motion care vine sa ii puna si mai mult in valoare.

Monica a reusit sa dea povestii o tenta “cameleonica”, isi schimba culoarea in functie de cel care o citeste, in functie de momentul si starea in care esti atunci cand o citesti. Poate fi un roman politist, un thriller, un roman de actiune si un roman de dragoste. Eu il asez frumos in seria romanelor de dragoste si las celalalte elemente deoparte. Pot spune cu usurinta ca partea mai dura, terorismul, asasinatele, testele prin care au trecut personajele sunt de fapt piedicile de care ne lovim zi de zi in drumul nostru in cautarea iubirii. Sunt dezamagirile noastre care de multe ori ne pun in genunchi si ne lovesc iar si iar. Dar undeva acolo e speranta. Monica Ramirez a dat personajelor ei, in speta Alinei Marinescu, speranta si asta a facut din ea un personaj puternic, un personaj in care ne regasim.

E drept ca m-am intins cu lectura pe cateva saptamani, insa, la un moment dat, cred ca imi doream sa nu se termine. Sa parcurg povestea zi de zi, cate putin, ca o picatura chinezeasca sublima ce venea sa imi dezmorteasca diminetile si sa-mi insenineze dupa-amiezele. Va recomand acest roman indiferent de genul de lectura pe care il preferati!

Asasin la feminin, de Monica Ramirez

Editura Tritonic

Uite un mic adevar: Vei muri.

Simplu, fara semnul exclamarii, fara inflorituri. Un adevar, nu incomod, ci unul simplu. E la fel de simplu ca negrul pe alb si ca norul pe cer. Acum suntem, maine nu mai suntem. Si cine spune acest lucru? Insasi Moartea. Ea spune povestea. Ea ne dezvaluie o lume pe care o stim, de care am auzit, dar o spune astfel incat devenim noi insine partasi la suferinta, la durere, la ceea ce a insemnat razboiul.

Hotul de carti este povestea care te prinde inca de la primele pagini. Te introduce in lumea vazuta de Moarte, in lumea vazuta prin ochi de copil. Atunci cand o bomboana impartita la doi “inseamna viata buna” parca altfel privesti lucrurile. Si poate ca ridici ochii si multumesti cerului ca traiesti azi si nu ieri, nu atunci.

Am citit aceasta carte cu rasuflarea taiata, am citit-o si mi-am imbratisat biblioteca cu drag. Prin ochii hotului de carti, am vazut ce inseamna puterea cuvantului, iubirea pentru carte. Si pasiunea ei, a Liesei Meminger, a aparut dintr-o intamplare tragica. Aflata langa mormantul fratetui ei gaseste in zapada o carte, prima carte pe care a tinut-o in mana, Manualul Groparului. Aceasta este clipa care ii schimba viata. Nu stia sa citeasca, dar din acel moment s-a aprins iubirea pentru carti. Manualul Groparului a fost prima carte furata si pe care, mai tarziu, a citit-o impreuna cu tatal ei vitreg. Mai apoi invata sa citeasca cu ajutorul acestuia trecand peste frustrarea lipsei de educatie si va fura carti. Va fura cuvinte. Atunci cand cineva se arunca in foc pentru o carte, atunci cand in loc de mancare fura o carte, atunci cand citeste din cartile furate pentru a linisti un suflet sau a darui speranta, atunci cu siguranta e vorba de pasiune. Este vorba de puterea cuvintelor de a crea lumi si de comoara descoperita de cel care le imbratiseaza.

Autorul reuseste sa faca din moarte un personaj pe care nu il poti invinui de nimic. Ba chiar, in unele momente pare a fi salvator. Si poate ca asta e motivul pentru care atunci cand oameni pe care ai ajuns sa-i iubesti pe parcursul lecturii, dispar brusc, esti oarecum impacat. Te bantuie intrebarea “dar de ce asa?”, insa stii ca acum ei sunt pe maini bune. Si poate ca nu vreti sa stiti ca peronajele vor muri, unele, multe… poate imi veti spune ca nu e frumos sa dezvalui bucati din carte, intamplari, finalul… dar, daca veti citi cartea, veti descoperi ca insusi autorul prin cuvintele Mortii va dezvaluie finalul povestii. Nu ascunde nimic, dar il asterne pe hartie intr-un fel aparte. Atunci cand Moartea vorbeste noi ascultam, atunci cand Moartea spune ca “Nu sunt violenta. Nu sunt razbunatoare. Sunt doar un rezultat”, atunci nu poti decat sa o crezi si sa citesti mai departe.

“Este anul 1939. Germania nazista. Tara isi tine rasuflarea. Moartea nu a avut niciodata mai mult de lucru, si va deveni chiar mai ocupata.” Va imaginati razboiul, multa suferinta, oameni care mor. Sute, mii, sute de mii. Se sting in haul timpului. Si Moartea ii poarta pe bratele-i neobosite. Dar nu acesta este subiectul care va va marca citind Hotul de carti. Am mai auzit despre al doilea razboi mondial, am invatat despre el, am citit despre Hitler si atrocitatile pe care le-a comis. Aceasta este doar structura pe care se construieste povestea noastra. Suntem plasati pe o strada, Himmler = Rai, si in acest Rai se petrece tot… un Rai care vine intr-un puternic contrast cu senzatia pe care ti-o da atmosfera, situatia, razboiul, moartea. Descoperind povestea hotului de carti veti ajunge sa iubiti mai mult cartile, puterea lor salvatoarea. Veti privi cu alti ochi cartile pe care le aveti si le veti aprecia, le veti iubi mai mult.

Hotul de carti este cartea despre iubire, despre prietenie, despre viata si dorinta de a trai. Ne arata ce inseamna sa fii om, sa fii puternic, sa mergi inainte orice s-ar intampla.

Si mi-a placut ultima observatie a naratoarei: “Sunt bantuita de oameni.” O concluzie la fel de simpla ca si prima afirmatie.

Hotul de carti, de Markus Zusak
Editura Rao

“Mai intai te vor ignora, apoi vor rade de tine, apoi ti se vor opune, apoi vei castiga.” GANDHI

In jurul acestui citat se invarte povestea despre fericire, povestea lui Tony Hsieh care, pornind de la o afacere cu rame candva in copilarie, a ajuns sa fie CEO la Zappos – firma care a avut o ascensiune uluitoare, crescand de la aproape nimic la vanzari anuale de peste 1 miliard de dolari.

Mi-a placut titlul cartii atat de mult – Cum sa livrezi fericire -  incat am inceput sa o rasfoiesc si m-am trezit ceva mai tarziu ca deja citisem jumatate din carte. Tony isi spune povestea atat de lin, de natural incat te face partas la viata lui, la cresterea si dezvoltarea lui ca si om de afaceri. Iti face un tur virtual in compania ale carei porti sunt deschise pentru publicul larg si care au reusit sa atraga atentia ca un magnet printr-o cultura aparte. Veti spune: “ok, alta carte despre afaceri, ce sa faci, cum sa obtii profit… sunt atatea!”. Dar nu e chiar asa! Pentru orice om care viseaza la o afacere proprie, care are o afacere sau pur si simplu e angajat intr-o companie, cartea vine cu reteta. Cate carti iti dau solutii? Cati manageri de succes vin sa spuna secrete din “gradina” lor? Zappos este compania care tocmai prin divulgarea secretelor, prin transparenta, a ajuns sa-si dapaseasca limitele si s-a urcat lejer in topul revistei Fortune al “Celor mai bune companii pentru care sa lucrezi”.

Si totusi, cartea nu este despre Zappos, cartea este despre fericire si cum poti obtine rezultate de lunga durata aducand fericire. Suna ca o poveste? Ei bine, la Zappos se poate. Lasand deoparte cultura cu care ne-am obisnuit, mentalitatea de cele mai multe ori invechita si setata pe o conducere de tipul “eu sunt seful si faci ce spun eu” sau “executi, nu gandesti” cultura dezvoltata la Zappos este asa cum si-ar dori orice angajat. Pentru noi cei care citim despre ea, vine chiar cu acel efect de WOW pe care a reusit sa-l aplice in cele mai neasteptate momente, efectul de WOW pe care angajatii il aplica pana si dincolo de usile companiei; si asta pentru ca a fi parte din Zappos, inseamna a fi parte dintr-o familie si rutina zilnica se lipeste de oameni, devenind parte din ei indiferent ca sunt sau nu la serviciu.

A oferi unui nou angajat 2000 de dolari pentru a demisiona, a centra intreaga activitate pe client, sa iti creezi o serie de valori ale companiei tinand cont de parerea oamenilor, a angajatilor, sa fii nevoit sa concediezi o parte din oameni dar sa iti pese de ei si sa ai grija sa le fie bine mai departe, sa construiesti o echipa care sa fie ca o familie… sunt doar cateva dintre elementele care au facut ca Zappos sa devina ceea ce este astazi.

Dupa cum am spus, cartea Cum sa livrezi fericire nu este despre Zappos si nici despre Tony Hsieh. Cartea este un drum catre obtinerea a ceva maret, e drumul pe care l-a parcurs un om care a dorit mai mult, intotdeauna mai mult. E ca o lectie de viata cu intrebari si raspunsuri, cu greseli dar si cu solutii. Este o carte despre cum sa “think BIG”, sa nu te limitezi la profitul de maine ci sa vezi dincolo de toate limitarile. Pana la urma limitele ni le impunem singuri si tine numai de noi care va fi destinatia.

Zappos vinde (si) pantofi si e o companie cu care puteti intra in contact oricand. Nu stiu cati dintre voi veti intra pe zappos.com sau veti comanda ceva de acolo, dar, citindu-i povestea cu siguranta veti privi cu totul altfel lucrurile – compania pe care o conduceti sau pentru care lucrati. E un punct de plecare catre depasirea limitelor. Si limitele, am spus, ni le impunem singuri!

Cum sa livrezi fericire, de Tony Hsieh
Editura Publica

Am inceput cartea in momentul in care am atins-o, am inceput lectura desi nu o deschisesem inca. Alice Nastase Buciuta si Simona Catrina s-au intalnit pe coperta si au pictat in nuante de cer senin un cantec, o poveste, un drum… Andiamo. M-am oprit din mers. Nu mai conta unde eram, unde trebuia sa ajung ce urma sa fac, contau doar cuvintele, povestea care acum avea un final. M-am asezat la prima masa pe care am vazut-o si am continuat lectura. Cu fiecare cuvant, ma intorceam in povestea zeitelor mele dragi. “Povestile au nevoie de finaluri (fericite!)” a spus Alice mai tarziu. Si citind descopeream frumusetea cuvantului intors la mine si a povestii pe care am asezat-o candva in raft cu lacrimi in ochi. M-a rascolit acest final, acest inceput. Andiamo si-a inceput povestea cu finalul cartii Noi suntem zeite. A fost un fel de semnal de alarma, parca a vrut sa imi aduca aminte ca unele carti se citesc cu sufletul, se traiesc pur si simplu.

Doua zile mai tarziu am asezat cartea in biblioteca si am zambit. Imi veneau in minte fragmente din carte, iubiri mari aprinse frumos si stinse in noapte, impliniri si iluzii desarte, ironii fine, cuvinte pline de-nteles… Cartea este o calatorie in sufletul si mintea autoarelor. Are ceva aparte… nu trebuie sa le cunosti, trebuie doar sa te lasi in voia lecturii si ele te cuceresc prin felul lor de a scrie, de a fi pentru ca in cuvintele lor sunt bucati din ele insele desenate cu lacrimi si zambete, cu experienta unor vieti frumoase dar presarate cu tristeti lungi si sperante mari.

Rusia, Italia, Olanda, Irlanda, Israel, Franta, America… sunt doar cateva dintre opririle lor pe drumul vietii. Mai mult decat niste simple locatii, sunt amintiri, fiecare oprire fiind pentru ochiul meu acele vederi de vacanta trimise cu drag si semnate cu iubire. Fiecare intamplare si-a facut loc in sufletul meu si mi-a furat zambetul, mi-a facut ochii sa lacrimeze… Am oftat la Roma, am plans la Paris si am ras in Canada. Am ras cu lacrimi de “umanoizii carora le ieseau fire din cap” si am plans incet ametita de nesomn si dor de el “Cum as putea sa adorm, cand nu am nicio speranta ca te-as putea visa?”…

Andiamo este cartea calatoriilor a doua suflete care stiu sa respire iubire, stiu sa deseneze vise si sa daruiasca sperante. Le-am citit si le citesc cu drag pentru ca au darul acela special de a te face sa te simti tu prietenul lor cel mai drag, tie iti este destinat zambetul si lacrima. Iubirea lor te invaluie si te face sa visezi, sa crezi, sa speri… Va recomand Andiamo cu drag. Veti zambi si veti simti nevoia sa imbratisati!

Andiamo, de Alice Nastase Buciuta si Simona Catrina
Editura Cartile Tango

“Aici este Paradisul?” “Nu domnisoara, e dupa colt.”

Se intampla uneori ca la finalul unei carti sa ramai cu privirea pironita intr-un punct si imagini sacadate sa ti se intoarca si sa-ti joace prin fata ochilor ca intr-un dans al ploii. Dar nu cheama ploaia, nicidecum, iti cheama simturile pentru ca sunt amortite de atata uimire.

Acum, dupa ce am terminat de citit Paradisul de dupa colt al lui Mario Vargas Llosa, am ramas intr-un moment din acela de uimire, impresionata de puterea cuvantului, a imaginii, a unui Paradis in jurul caruia s-au tesut povesti. Numele cartii nu numai ca are un sens, dar si coperta si-a primit insemnatatea cuvenita in ochii mei si rezoneaza cum nu se poate mai frumos cu cele doua povesti impletite de autor.

La ce va duce cu gandul Paradisul de dupa colt? Pe mine m-a purtat in multe directii, numai in cea potrivita nu. Cartea are la baza un joc de copii, numit simplu “Paradisul de dupa colt”, e un joc care ii leaga peste timp pe cei doi protagonisti, Flora Tristan si Paul Gauguin, bunica si nepot. In esenta amandoi sunt in cautarea propriului Paradis, a unei lumi perfecte, ideale si acest joc este puntea de legatura intre ei. Nu se cunosc, Flora nu va sti niciodata de existenta lui Paul, iar Paul va stii de Flora din povestile altora, din cartile ei.

Va intrebati acum ce legatura e intre cei doi, cum se asterne pe hartie cuvantul. M-am intrebat si eu la inceput. Am fost putin ametita de stilul autorului, de prezentul si trecutul care se intrepatrundeau ca intr-un joc… acum eram aici, doua fraze mai incolo eram cu ani in urma. Felul in care se adreseaza cititorului pentru ca in secunda urmatoare sa se adreseze personajului m-a luat din nou prin surprindere. Dar odata ce m-am obisnuit cu acest stil am realizat cat de bine a reusit Llosa sa-si apropie cititorii de personaje chiar prin aceste mici trucrui, jocuri literare. Fiecare capitol te face sa vrei sa afli mai mult, si pentru ca un capitol ii era dedicat Florei, urmatorul lui Koke – Koke era pronuntia tahitiana a numelui sau, Gauguin – simti un impuls de a sari bucata de viata a celuilalt personaj pentru a vedea ce se intampla cu primul. Cele doua povesti au mers in paralel, fiecare cu perioada ei, Flora pana la mijlocul secolului XIX si Koke dupa jumatatea acestui secol. Legatura dintre ei e una cat se poate de simpla, aspiratia catre paradiziac a celor doi, fiecare aflat pe drumul sau cu idealurile proprii si apoi decaderea brusca dar inevitabila.

Prin povestea Florei ne este creionata o perioada sumbra din istorie, perioada in care ea isi incepe lupta de emancipare a femeii dar si a muncitorilor. Este cea care a scris cartea Uniunea Muncitoreasca si care, prin prisma trairilor proprii, a lipsurilor si experientei dureroase isi face drum intr-o lume a barbatilor pentru a crea societatea ideala. Pe de alta parte, Koke este cel care porneste in viata cumva trimufator, are o perioada in care traieste ca un burghez, are un loc de munca bine platit, isi intretine familia si promite mult in cariera. La un moment dat insa, acesta face cunostinta cu arta si destinul lui de artist incepe sa prinda contur.

Nu voi intra in detalii, insa trebuie sa mentionez ca Llosa nu numai ca a redat o bucata de istorie, dar a pus pe hartie viata unui mare artist. Auzisem de Gauguin, da. Unul dintre marii pictori postimpresionisti, dar cam atat. Citind aceasta carte am patruns in lumea lui, in viata lui, in picturile lui. Si poate ca nu ar fi avut acelasi impact daca totul ar fi fost fictiune. Faptul ca m-am putut opri din cand in cand pentru a cauta tablourile pe care Llosa le descria atat de bine, mi-a confirmat pentru a nu stiu cata oara ca scriitorii sunt si ei pictori, iar unealta lor este cuvantul. Pentru cei care sunt familiarizati cu tablourile lui Gauguin, cartea vine cu povestea fiecarei capodopere. De ce a pictat asa, ce a simtit, care era legatura cu modelele lui.

( Manao tupapau - este infatisata una dintre sotiile sale tahitiene, Teha’amana)

Daca Flora este plasata intr-o lume a oraselor mari, in mizeria timpurilor respective, daca ea se lupta pentru o viata mai buna pentru semenii ei, Koke pe de alta parte renunta la lumea burgheza pentru una primitiva. Pentru el Paradisul se afla in lucrurile simple, in oamenii simpli, bastinasii, de aceea majoritatea picturilor sale infatiseaza viata din Tahiti, oamenii de acolo, culoare si placere.

Amandoi au cautat Paradisul intr-o lume si cealalta. Fiecare dintre ei s-a lovit puternic de bucati presupuse de Paradis si a pasit mai departe oblojindu-si ranile ramase mereu deschise. Au intrebat din colt in colt “Unde e Paradisul?” si voci mute le-a raspuns ca e dincolo, mai incolo, dupa un colt fictiv. Paradisul Florei a fost in munca ei, in anii in care a pasit spre un scop maret. Paradisul lui Koke a fost in munca lui, in creatie, urmarea unor idealuri proprii care i-au atras oprobiul lumii.

As scrie despre cartea asta la nesfarsit, despre personaje, despre peisaje, tablouri, stil de viata, trairi, sentimente, despre inceputul si sfarsitul unor vieti marete. M-a impresionat cum nu as fi crezut. Desi la inceput am gasit povestirea destul de rece, de trista, de obiectiva, am descoperit pe parcurs un sentiment de parere de rau pentru nefericirile lor si am multumit ca traiesc in zilele noastre si nu acolo, intr-un trecut in care viata parea uneori o pedeapsa si nu un dar.

Cartea are sclipiri de geniu, iti intra pe sub piele ca o ploaie rece, te doare, te intristeaza, dar in acelasi timp te impresioneaza pana la lacrimi. Sunt presarate mici picanterii care te introduc in saloanele timpului, intre artistii impresionisti. M-am intrebat multe pagini la rand cine era Olandezul Nebun – bunul prieten al lui Gauguin, pentru a afla ca era nimeni altul decat Vincent van Gogh, un alt mare geniu al timpului. Si am aflat de ce si-a taiat acesta urechea. Asta, sa zicem ca a fost un bonus. M-am intrebat mereu de ce a facut artistul acest gest necugetat si iata ca Llosa mi-a raspuns pe neasteptate.

Va recomand acesta carte! Nu numai ca o veti iubi, dar, la final, o veti aseza in raft cu acea satisfactie de a fi citit o capodopera.

Paradisul de dupa colt, de Mario Vargas Llosa

Editura Humanitas

“Fericirea adevarata e totdeauna o clipa, se gandi bolnavul, cu amintirea ei proaspata in suflet. Mai multa n-ar putea indura firea omului care, deseori, intr-o viata de multi ani, nu are norocul sa intalneasca nici clipa aceasta, nici macar sa se apropie de ea.” (Toma Novac)

Ma gandeam la cartile citite anul trecut, care m-au impresionat, care mi-au atras atentia in mod deosebit, care mi-au taiat respiratia… Si e una din ele care se ridica deasupra tuturor. E una, la care ma intorc cu gandul cand si cand si care, va cere singura sa fie recitita la un moment dat.

Adam si Eva a lui Liviu Rebreanu e cartea care m-a cucerit inca de cand mi-a fost recomandata de un prieten. Am cautat-o prin librarii si indata ce am pus mana pe ea, nu am mai putut-o lasa pana la final…

Adam si Eva e povestea a doua suflete pereche care se cauta, se gasesc si se pierd timp de multe vieti. E lupta pe care o duce dragostea adevarata pentru a se implini, dar si piedicile care apar viata de viata, clipa de clipa in calea iubirii. La baza intregii povesti sta reincarnarea personajului principal sau teoria acestei reincarnari. Trecand alaturi de personaj prin cele 7 (numarul sfant) vieti, ajung la final cu o senzatie de parca as fi alergat, de parca am ramas fara suflu in incercarea de a tine pasul cu el. Si, de asemenea, ma incearca o senzatie de dezamagire profunda dupa fiecare esec… cu toate ca stiam de fiecare data care va fi finalul.

Ma incerca o tristete profunda atunci cand el, Mahavira, Unamonu, Gungunum, Axius, Adeodatus, Gaston – imaginile lui Toma Novac din celalalte vieti isi pierdeau iubirea si viata, de multe ori nu intr-un mod tocmai usor de imaginat sau indurat – chiar si pentru noi cei de dincolo de cuvinte -, cand se stingeau pentru a se indrepta spre alta lume, alt timp.

Facand o mica paralela cu viata reala, imi dau seama ca Rebreanu a transpus in romanul lui ceea ce se intampla zi de zi, sansa sau nesansa noastra in a ne gasi sufletul pereche. Unii dintre noi ne gasim jumatatea, altii nu. Acestia care si-au gasit jumatatea poate ca se afla la capatul cautarilor, poate ca au avut si ei in spate vieti intregi de cautari… Ceilalti, care inca ne cautam iubirea ne oprim uneori din cautare. Ne complacem in senzatia ca am gasit ceva si acel ceva e destul, sugrumam vocea inimii care urla de durere si ii stergem lacrimile cu batista aspra a iluziei. Inchidem usi, inchidem ferestre si inchidem ochii la nepotriviri si ne amagim cu ideea ca se poate si mai rau. De ce nu privim altfel, de ce nu ne spunem ca “se poate si mai bine”? Intotdeauna e loc de mai bine, de mai bun, de mai mult si mai frumos. Ne taiem singuri craca de sub picioare, pentru ca la final sa fim singuri.

Ma uit in jur si vad ei fericiti, ei atat de fericiti incat stiu ca fiecare dintre noi avem fericirea pusa deoparte. Si mai vad si ei care in loc sa lupte impreuna, lupta unul cu celalat pentru ca la final sa se stinga… Cum oare ne dam seama ca am gasit ceea ce e al nostru, ca cel pe care il privim in ochi e sufletul nostru, jumatatea noastra? Cum stim ca peste ani nu vom gasi acea iubire adevarata care sa ne implineasca… Nu stim. Nu stim pentru ca asta cred ca e de fapt farmecul vietii, sa speram, sa riscam, sa luptam, sa depasim obstacole. Si nu asta e greu pana la urma, nu lupta e dificila, ci alegerile pe care le facem: daca suntem in stare sa alegem cu inima atunci cand ea striga de nebuna la noi, daca suntem in stare sa ne ascultam instinctele si sa alegem fericirea noastra si nu o fericire derizorie pentru a fi bine tuturor. Si spun fericirea noastra pentru ca pana la urma nu spunem cu totii ca daca noi suntem fericiti atunci si cei din jur vor fi… candva? Stiu, suna al naibii de egoist acest mod de a gandi, dar nu e drept? E dreptul nostru de a alege si de a ne asuma aceste alegeri.

Nu ma apuc sa interpretez mesajul autorului, nu voi diseca povestile pentru ca nu are sens. Cartea este de departe cea mai frumoasa dintre cartile citite anul trecut. E genul de carte care te bantuie la urma, care iti sadeste idei in minte, mici revelatii pe care vrei sa le analizezi, sa le intorci pe toate partile si la un moment dat te trezesti spunand “aha! asta era!”. Va recomand din toata inima Adam si Eva. Este, pentru mine, cea mai frumoasa carte citita in 2010.

Adam si Eva, de Liviu Rebreanu

Ed. Litera International