Abduction(2011)

Altfel nu inteleg de ce ne plimbam pe strazi asa aiurea, cum de putem zambi cand frigul ar trebui sa ne trimita in case, la caldura. Ar trebui sa visam la paturi calde, la ceaiuri fierbinti si vin cu scortisoara. Ar trebui sa alergam catre brate deschise si paturi moi, nu sa ne plimbam aiurea pe strazi.

Sau poate eu ma plimbam aiurea… Eram in centrul vechi cand intunericul imbracase orasul si luna isi stralucea lumina de pe bolta ei incremenita de atata frig. Si se vedea o stea. Un bec mititel ce-mi aduce aminte mereu de noptile de vara, de sarutarile fierbinti, de visele din copilarie…

Imi plac oamenii care zambesc pur si simplu pentru ca reusesc sa-mi smulga si mie un zambet. Cenusiul zilei se spulbera brusc si pentru o clipa, doua, multe, totul se transforma. Frigul e suportabil, stresul dispare, galagia e muzica, aglomeratia e petrecere in aer liber. I-as imbratisa pe toti! Poate ca sunt indragostita… poate ca simt deja vara cum se apropie incet, incet…

Nu am dus discutia mai departe, nu am intrebat cand s-a casatorit, cum e viata ei acum. Ceva m-a oprit. Am vrut sa cred ca e bine, ca are o viata minunata si ca nu are nevoie de oameni din trecut care sa-i tulbure prezentul. O vedeam online si imaginile din avatar imi dadeau liniste cumva. “Este bine. Este fericita.” Atat vroiam sa stiu.

Astazi am aflat ca totul s-a intamplat in mintea mea. Am aflat ca acea Paula nu era Paula mea.

-…vad ca esti in lista mea de multa vreme… dar nu mai stiu cum am ajuns sa ne cunostem… iarta-ma!

Cum adica? Ne stim de atata timp? Ce s-a intamplat cu tine? Ce ai facut cu ea, Paula mea? Dupa cateva secunde de privit in gol, am intrebat-o daca nu a facut liceul M.B. Mi-a spus ca nu, ca e din alt oras. A inceput sa se faca lumina. Cu fiecare cuvant pe care il scria realizam ca prietena mea din liceu dispare, ca tot ce am crezut ca s-a intamplat cu ea a fost o iluzie.

Si imi dau seama ca asta ni se intampla frecvent. Imaginatia noastra poate crea lumi paralele, lumi minunate, dar si cele mai mari cosmaruri. Din imaginatie se nasc iubiri marete, apar oameni perfecti. In imaginatie apare idealul si se nasc asteptarile. Dar vai ce dezamagire este atunci cand fantasmele dispar, cand ramane doar realitatea asta rece. Ce deprimare ne cuprinde cand realizam ca am imbratisat vise desarte…

Ma intreb acum, dupa atata timp, unde este fata aceea? Unde este Paula? Oare imi va mai iesi vreodata in cale pentru a o intreba ce mai face? Sunt oameni care ne trec prin viata, se opresc o vreme si apoi pleaca. Dispar. Ma intreb de ce… stiu ca e un scop in fiecare trecere, insa nu reusim mereu sa il prindem, sa-l intelegem. Imi doresc uneori sa inteleg de ce, de ce vin, de ce pleaca, de ce nu raman… Si pe unii i-as vrea pentru toata viata. Altii dispar fara niciun sens, ne sunt luati in alte vise…

Tanya Stephens – It’s A Pity (TC4 remix)

Si varianta originala… Deja ma vad pe o plaja, undeva departe de grade minus sau albul iernii. Ma vad sub soare sau sub clar de luna. Visare!

Tanya Stephens – It’s a Pity

Desi initial nu am gasit foarte atragator subiectul, dupa vizionarea filmului am ajuns la concluzia ca trebuie vazut neaparat. Cine si-ar cumpara o gradina zoologica? Cine ar fi suficient de nebun incat sa ia viata de la zero intr-un alt loc, cu o cu totul alta ocupatie, sa isi implice familia si sa traiasca aventura in acest fel? Poate doar cei care au ajuns pe marginea prapastiei, aproape de colapsul emotional. In aceasta situatie se afla Benjamin Mee, omul care porneste pe un nou drum, catre o noua viata. O viata plina de culoare, de frumos, de energie pozitiva… Piedicile nu lipsesc, insa nevoia de schimbare, de a trece peste amintirile triste care inca il bantuie il ajuta sa treaca peste dificultati.

Poate ca solutia pentru a evita depresia nu este aceea de a cumpara un zoo, insa mesajul filmului vine ca o palma pentru noi, cei care ne lamentam din diverse si care care nu reusim sa ne punem nici macar teluri, dar pai sa le si realizam… Orice este posibil daca vrei cu adevarat, daca crezi cu adevarat. Si primul pas e cel mai important, acele 20 de secunde in care iei decizia, marea decizie, oricat de nebuneasca ar fi.

Va recomand acest film pentru imaginile superbe, pentru povestea deosebita, pentru fetita care te cucereste de la primele replici, pentru animalele frumoase si nu in ultimul rand pentru ca este un caz real.

We Bought a Zoo(2011)

O alta impresie despre film aici.

Acestea sunt momentele in care imi doresc sa fiu indragostita, doar asa le-as putea aprecia la adevarata lor valoare. Aparand in fata asa din senin, are loc procesul brusc de indragostire, insa e un timp care se pierde, e o bucurie de moment. Cand esti indragostit simti nevoia sa imbratisezi lumea intreaga dintr-o privire, sa imbratisezi, sa spui cuvinte fara sens dar pline de-nteles, nu mai conteaza decat minunea ca esti, ca sunteti. Si doar atunci frigul se topeste in frumusetea peisajului, albul e imaculat, copacii sunt perfecti, pana si oamenii au privirile mai senine.

Si uite cum m-am luat cu vorba! Vroiam sa scriu ceva despre imaginatie… o las pe altadata. Noapte calda va doresc!

Mi-e un dor ingrozitor de mare si de vara, de cerul senin plin de soare si nori pufosi. Acum mi-e dor de mare, acum cand s-a pus pe o ninsoare ca-n povesti. Ninge viscolit in geamul meu si tot ce imi doresc e sa fie vara mai repede, sa arunc toate hainele groase si multe, sa le dosesc in cele mai intunecate colturi pentru a lasa locul celor subtiri si colorate… Mi-e doar de soare. Il privesc din cand in cand in ochi, dar nu e el. E fratele lui geaman, cel rece si mincinos.

Si ningeeeeee! Poate ca pana maine va fi din nou mocirla traditionala, poate ca ninsoarea de acum va fi doar iluzia unei seri indragostite. Acum insa privesc pe fereastra cu bucuria copilului care se vede deja alergand prin covorul de alb, tragand sania si aruncandu-se pe burta de pe dealul cel mai inalt.

Si mi-e dor de mare pentru ca am multe de povestit! Indiferent de vreme, de cer senin sau trist, marea e frumoasa si o doresc asa cum ma asteapta ea an de an cu valurile deschise si tremurande. Gandurile mele sunt acolo si se agata de ea ca de colacul de salvare… Mi-e dor de mare cum mi-e dor de ea, cum mi-e dor de el…

Low Deep T – Big Love

Si zorii zilei ne vor gasi imbratisati. Rasaritul ne va mangaia pleoapele si ne vom pierde in nasterea unei zile noi, unui alt inceput. Iti voi scutura nisipul din par, iti voi saruta buzele adormite si vom pleca spre o alta noapte…

Nu o voi ridica in slavi, si nu, aceasta nu este o recenzie. Doar ca m-a pus pe ganduri. Atatea definitii ale iubirii, atatea carti, atatea idei asezate frumos in povesti si poezii, in filme… si totusi nu stim nimic despre iubire. Avem o idee asupra ceea ce reprezinta, o idee nascuta din cuvintele altora, o idee pe care altii ne-au sadit-o in minte si noi o crestem incet si facem din ea ceva ce credem ca ne apartine. Ne-a fost sadita in minte si incercam sa o crestem in inima…

Am citit o carte despre iubire, o carte intreaga care trateaza iubirea si paradoxurile ei si sunt mai confuza ca oricand. Nu m-am gandit ca voi gasi raspunsuri la intrebari nerostite, nu am sperat sa inteleg ce vor barbatii sau femeile (nici pe ele nu le inteleg!). Am gasit totusi atatea pareri incat, la un moment dat, poti fi bulversat prin tocmai aceasta varietate de idei. Cum era iubirea acum un secol, cum era acum 50 de ani, acum 30 de ani, cum este iubirea acum? Diferita de la persoana la persoana si totusi la fel. Cum va fi in viitor? La fel. Prin oricate situatii am trece, oricate povesti am auzi sau am citi, ne vom indrepta spre aceleasi povesti de iubire. Si chiar daca ceea ce traim au trait si altii, le-am studiat si comentat deciziile si finalurile, vom face probabil aceleasi greseli pentru ca, vorba aia, “mie n-o sa mi se intample la fel”. Nu ne pasa de final atata timp cat traim din plin prezentul, consumam iubirea in toata splendoarea ei si uneori o omoram inainte sa se fi maturizat.

‎”Iubirea nu-i bolnava, ea este ceea ce trebuie sa fie in fiecare clipa, cu abisurile si cu splendorile sale. Ea ramane acea parte a existentei pe care nu o stapanim…” spune autorul si sunt perfect de acord cu el. Avem uneori senzatia ca am prins iubirea de-un picior, ne agatam de ea cu sufletul, cu mintea, cu toata fiinta noastra. Suntem pe culmile fericirii si extazului pentru ca intr-o fractiune de secunda sa dispara. Asa cum vine, la fel poate sa dispara sau, desigur, sa ramana. Avem obiceiul de a supraevalua iubirea. O ridicam pe culmi nebanuite pentru ca ne place sa visam si asteptarile ne sunt de cele mai multe ori destramate. Dupa cate cazaturi ne vom ridica si vom intelege ca iubirea este ceea ce avem noi si nu ceea ce au avut altii?

Iubirea… unde cauti tu iubirea, spunea un cantec. O caut in mine, o caut in frumos si in zilele cu soare. O caut in ninsoarea de afara si in fiecare privire pe care o surprind in drumul meu catre departe. Si merg inainte pentru ca intr-o zi cu siguranta imi va iesi in cale. Si va ramane la o cafea, ne vom zambi si vom strabate carari intortocheate impreuna, ne vom tine de mana si vom uita sa respiram. Iubirea care ne e destinata va reusi sa stearga asa-zisele pretentii, ne va conduce spre alte vise la care nu ne-am gandit vreodata ca vom visa. Tocmai neasteptatul din ea ii da sens, face ca mainile sa se simta altfel, atingerile sa fie ca briza marii la un apus de vara. Si nu va fi perfecta. Iubirea aceea frumoasa, ideala, va purta in ea toate imperfectiunile noastre. Doar acestea o vor face a noastra si cum nu au fost altele inainte. Acelea au fost poate umbre, degustari ale iubirii de pe urma.

“Iubim atat cat pot iubi oamenii, adica imperfect.”

Cartea de care spuneam este Paradoxul iubirii, de Pascal Bruckner. Abia acum, dupa aceasta carte, am inteles scrierile lui Bruckner. Unele m-au socat, altele m-au oripilat tocmai prin transanta cuvintelor, imaginilor desenate de acesta. Acum si-au capatat sensul… Bruckner si-a gasit inspiratia in iubirile timpului, cele mai puternice, cele mai bolnave…

Foto

Am indraznit sa privesc cerul intr-o noapte,
L-am privit printre florile de gheata
Cernute-n valuri printre nori.
Si luna era acolo ascunsa dup-o stanca,
Isi purta mandra voalul de dantela rece…
Astepta pentru a mia noapte dulcea sarutare.

Zapada m-a invelit ca o patura alba,
Am lasat-o sa se astearna-n liniste…
Asteptam si eu ca luna, asteptam sarutul tau
In noapte. Dar noaptea s-a facut zi si iara noapte.
Ninsoarea s-a oprit, lumea s-a oprit si ea,
S-a stins intr-o eclipsa vesnica cat un sarut.

Si luna a zambit din nou cu valul cazut
Pe umerii ei goi, o perdea rece, alba…
Cu pasi timizi pasesc prin ea si ingeri
De zapada-mi rasar in cale.
Voi astepta si eu eclipsa noastra
Pana ma voi stinge-n vesnicia unui sarut…

Andres