Noapte albastra. Noapte cu stele si cer de sticla. Luna se ascunde intre blocuri ca o printesa imbujorata. E liniste si din liniste rasare muzica. E o soapta, e un strigat. E dincolo de noi si o chemam. Deschid fereastra si o primesc in camera. Intra cu aerul racoros de primavara. Stiu ca zambesti, imi zambesti si ma chemi. Voi veni in bratele tale candva, pentru totdeauna. Vom porni pe un drum. Drumul meu catre departe va fi drumul nostru. Iti voi saruta ochii si buzele calde, iar degetele noastre se vor impleti intr-o imbratisare de catifea. Noptile ma voi inveli in visele tale si diminetile imi vei sopti cuvinte. Voi veni in bratele tale intr-o noapte ca asta, cu cer albastru, si muzica ne va lega sub miile de stele, sub razele lunii. Marea va fi si ea acolo, candva intr-o poveste…
The Games Will Change Everyone. The World Will Be Watching
Intr-un viitor cenusiu descoperim o lume ciudata, 12 districte subjugate de Capitoliu. 12 districte care in urma cu aproape un secol s-au rasculat si trebuie sa-si aminteasca an de an ca sunt sub controlul absolut al Capitoliului. Fiecare district trebuie sa ofere tribut un baiat si o fata pentru Jocurile Foamei. Unul singur va scapa. Unul singur va fi invingator. Povestea e simpla in aparenta, insa e doar inceputul.
Am descoperit cartile acum cateva luni, am asteptat filmul. Filmul m-a convins ca trebuie citite. Vreau sa stiu mai mult, vreau sa aflu ce se va intampla mai departe. Am adunat din film personaje, figuri si gesturi, peisaje superbe, costume inspirate parca de Lady Gaga. Oare cum erau acesti oameni descrisi de autoarea cartii? Cum au fost imaginati initial?
Jocurile Foamei ar putea fi o noua nebunie. Desi cartile sunt pentru adolescenti, filmul vine sa ne acapareze pe toti, cu mic cu mare. Are ceva. Ataca parca vremurile astea in care tehnologia galopeaza spre Continue Reading »
Fara tine marea mea ar fi mica si trista,
Ar plange mereu din ceruri negre si albe.
Soarele mi-ar fi un glob de piatra seaca
Si luna nu ar mai fi deloc…
Fara tine povestile s-ar plimba in haine stramte,
Cu pantofi uzati si grei,
Ar fi bancuri proaste spuse de umbre fara nume.
Fara tine visele ar fi albastre, mereu albastre
Ca focul ce te-ngheata iarna,
Iar dorintele, prinse-n cripte, fara suflu.
Fara tine s-ar stinge trandafirii mei cei morti,
Si-ar pierde si ultima petala lacrimand suspine…
Unul cate unul s-ar tranforma in vis albastru.
Fara tine speranta s-ar duce undeva in alta lume,
Si-ar cladi propria poveste in care tu ai fi mereu…
Si marea s-ar bucura si ar canta din valuri,
Cerurile ar fi de culoarea ochilor tai si soarele
Ar zambi in flacari de stralucire vie.
Si in lumea asta noua te-as cauta si eu din nou,
As imbratisa nisipuri nesfarsite, oceane si mari
As colinda pamantul si apele si cerul, caci
Fara tine cuvantul nu are sens, nici marea,
Nici eu, nici lumea… Andres
Ma intreba cineva intr-o noapte senina ce ma inspira? Unde imi gasesc cuvintele… In una si alta am spus, imi gasesc inspiratia in starile prin care trec, fie ele fericite sau depresive, in oameni si zile cu soare, in noptile cu luna, intr-un cuvant care imi bantuie gandurile pana il asez pe hartie. In muzica, in carti, in filme. Am spus uneori ca nu pot scrie pentru ca mi-a disparut inspiratia, insa acelea mi-au fost alte momente inspirate. Am scris.
Eram aseara in centrul vechi, priveam oamenii care treceau si m-au fascinat cu exuberanta lor. Daca peste zi a existat vreo clipa de stres, de oboseala si nervi, noaptea a sters totul, si-a coborat palma peste fruntilor lor si a lasat doar parf de stele si zambete. Viata incepe la lasarea serii. In frumosul Lipscani e o seara perpetuua cu ei frezati si ele chinuite de tocuri. Ei in grupuri, ele razand zgomotos. Ei cautand companie, ele invitand prin miscari dorite a fi lascive – de multe ori miscarile sunt fortate si tepene, inaltimea minunilor de pantofi nefiind tocmai asortata cu piatra cubica. E un adevarat spectacol sa stai si sa-i privesti cum se impleticesc pe stradute, unii printre altii, din bar in bar, spre locuri intunecate si zgomotoase. Si e un spectacol gratuit, minunata piesa de teatru numita simplu: viata.
Ce ma inspira? Un zambet, o tinere de mana, o poveste fara sfarsit spusa undeva sub cer cu stele, niste pantofi de un rosu superb, albastru electric, o noapte calda, o raza de soare ce ma trezeste dimineata… Mai sunt si altele, dar ti le spun cu alta ocazie…
…si melodia asta inspirata poate de aceleasi lucruri simple pe care le adun in fiecare zi…
Acum niste ani (multi ani) eram fascinata de acele povesti minunate pe care mi le spuneau parintii. Alba ca zapada ma fermeca ori de cate ori o ascultam. Imi vine a rade si acum cand ma gandesc la cantecul celor sapte pitici: “aiho, aiho, noi suntem pitici misto!” pe care mi-l recitau ai mei si care ma distra la culme. Povestea s-a transformat in timp in desene animate. Fetita cu parul ca pana corbului, tenul alb ca zapada si rochia urata. Ok… pe atunci era minunata. Acum cand ma gandesc la combinatia de albastru cu rosu si galben, parca imi apare un semn de intrebare. De ce era asa minunata?
Dupa animatie urmeaza desigur ecranizarea. Mirror mirror este o varianta iesita din tipare a celebrei si indragitei povesti. Se doreste a fi o comedie fermecatoare, insa as spune ca e mai mult fermecatoare decat comedie. E drept ca piticii sunt superbi, foarte bine asezati in roluri, regina e perfecta, printul… ufff… foarte print, Snow e palida si insprancenata ca o Alba ca Zapada de poveste. Insa e ceva care nu se leaga. A fost fun, am ras, ne-am distrat, insa ma asteptam la mai mult. Mi-a lasat senzatia de mar frumos, rosu ca-n poveste, dar sec. Sau poate ca sunt eu satula de printesele Disney (printre care si minunata de Snow) - mai vechi defect profesional…
Mirror Mirror(2012)
In sfarsit, nu am o impresie prea buna despre film. Cu toate astea merita vazut cel putin pentru Julia si a ei rochie galbena (nu avea saraca regina cu ce se imbraca), dar si pentru papuselul de print si al lui bust gol. Ba nu, pentru el si pelerina, sabie, puppy love… Da. Sa vedeti filmul!
Ma gandeam la tine zilele trecute… Imi e asa dor de noi, de plimbarile prelungi si discutiile noastre la cafea. Si ce cafea! Mereu aromata cu o picatura de iubire si presarata cu lacrimi de stele, de vis, de impliniri…
Iti mai aduci aminte de banca aia din Cismigiu? Cum de ne asezam mereu acolo? Stiam ca scartaie, ca are un picior mai scurt si cu toate astea ne asezam si radeam. Apoi se lasa linistea si ascultam fosnetul copacilor, strigatele ascutite ale pasarilor. Acultam cum se infiora parcul de atatea suspine si sarutari ascunse pe alei umbrite. Si visam la alte zile, alte timpuri. Iata ca s-au dus. Au ramas doar amintirile…
Dar de ce sa ne intoarcem in trecut? Zilele acelea au apus de mult timp, de ani. Prezentul e tot ce conteaza… Si de cand nu te-am vazut! De o viata, poate doua sau mai multe. Cine sta sa mai numere? Continue Reading »
A venit primavara! A venit intr-o zi in care albul a incetat sa mai cada, intr-o zi in care soarele s-a asezat pe cerul lui frumos. Citeam o carte cu zapada in acea zi. Lumini pe zapada scrisa de Anita Shreve. Iarna mea s-a stins odata cu ultima pagina a cartii. Pentru unii era deja primavara… a mea s-a prelungit cu o carte, o poveste, o viata… Imi sunt atat de dragi cartile! Indiferent de anotimp, de vreme, de starea de spirit, ele stiu sa ofere exact ce ai nevoie. Iata cartile care ne sunt alaturi luna aceasta, cartea lunii, cartile aflate la vot…
Cartea lunii martie:Vise spulberate scrisa de Karin Slaughter.
“Districtul Grant este zguduit de o veste ingrozitoare. Allison Spooner, o tanara studenta, apreciata de toti cei care au cunoscut-o, s-a sinucis, inecandu-se in lacul inghetat. In scurta vreme, cand cadavrele incep sa se inmulteasca, devine evident faptul ca Allison este prima victima a unui criminal in serie.”
Cartile pe care le votam luna aceasta sunt carti care ne vor starni rasul… sau cel putin asa speram!
Aflati care dintre ele este in topul preferintelor si votati si voi cartea pe care o doriti a fi cartea lunii aprilie! Aici.
Va astept, de asemenea, cu propuneri pentru cartea lunii mai, ce carti vor intra la vot luna viitoare. “Tema este una foarte usoara (zicem noi): ce carti considerati voi ca ar fi un cadou potrivit? Cu alte cuvinte, fiecare propunere este un cadou, asa ca lasati cadourile sa curga! Si cum “calul de dar nu se cauta la dinti”, alegerea va apartine in totalitate.” Mai multe detalii despre cum puteti propune carti aici.
Ce poate fi mai frumos pe lumea asta decat un zambet de copil? Mi-am vazut astazi nepotica, o frumusete de floare, care mi-a zambit. Am vazut-o pentru cateva secunde, dar mi-a zambit cu toata fetisoara ei de bebelus abia venit pe lume. Am uitat pe loc de tot, de ziua lunga si obositoare, gandurile gri au plecat si ele. Pana si tremurul mainilor (de la cafea) s-a oprit. Sau poate am uitat de el. Doar eu si zambetul ei frumos eram acolo. I-am promis ca o voi iubi imens, pana la cer si inapoi. Timpul s-a oprit, lumea a stralucit o clipa.
Stateam candva cu mama ei, prietena mea, de vorba. Povesteam vrute si nevrute, amintiri din trecut si vise din viitor. Si viitorul nu era nicioada atat de frumos… si ni-l inchipuiam minunat! In urma cu zece ani (ca sa nu spun mai multi), stiam ca vor aparea si momente de acest gen, insa realitatea e cu totul alta. Lumea se opreste in loc pentru tine, pentru ca tu sa poti imbratisa bucuria, iubirea si dorinta implinita. Floricica noastra a venit pe lume intr-o zi de primavara… a venit cu soarele si a fericit cerul. Numele ei este Dalia.
Am multi ani – o suta, doua, poate sapte sute – aveam un poster. Era format A4. Il lipisem deasupra biroului. Era cu un omulet suparat pe viata, asezat pe un cer cu stele multe si alaturi de el scria cu litere mari, rotunde “Moby, Why Does My Heart Feel So Bad?” Mult timp m-am intrebat ce patise omuletul asta la inima… Si melodia suna atat de bine acum, dupa atatia ani. De fapt Moby suna atat de bine!
The Games Will Change Everyone. The World Will Be Watching
Acum niste ani (multi ani) eram fascinata de acele povesti minunate pe care mi le spuneau parintii. Alba ca zapada ma fermeca ori de cate ori o ascultam. Imi vine a rade si acum cand ma gandesc la cantecul celor sapte pitici: “aiho, aiho, noi suntem pitici misto!” pe care mi-l recitau ai mei si care ma distra la culme. Povestea s-a transformat in timp in desene animate. Fetita cu parul ca pana corbului, tenul alb ca zapada si rochia urata. Ok… pe atunci era minunata. Acum cand ma gandesc la combinatia de albastru cu rosu si galben, parca imi apare un semn de intrebare. De ce era asa minunata?
Buna draga mea,
