Alina spune despre “De ce nu-mi gasesc pe cineva” ca ar fi o culegere de texte. Eu i-as spune mai degraba carte de suflet, carte pe care trebuie sa o deschizi din timp in timp sa o recitesti. Vei descoperi mereu alte si alte sensuri, in functie de starea de spirit in care te gasesti.

Spuneam ca am citit despre mine in aceasta minunata carte… si cum sa nu citesc despre mine cand amintirile despre mare, gandurile la Barcelona mult iubita, starile de reverie, dorul de frumos, de oameni, iubirea pentru parinti si prieteni dragi m-au surprins la fiecare colt de poveste?

“Port in mine iubiri mocnite, embrionare, pe care destinul le aprinde si le naste cand vrea el, daca vrea si pentru cine i se nazare… Iar cand scanteia se produce, gratie unui splendid sau blestemat accident cosmic, constientizez ca iubesc si abia apoi incerc sa ridic ceva pe fundatia asta.” Nu incercam toate sa facem la fel? m-am intrebat eu pe cand parcurgeam cuvintele-i frumoase. In secunda urmatoare mi-am dat seama ca nu. Unii sunt indragostiti de iubire si o cauta, altii se indragostesc pur si simplu, atunci cand se asteapta mai putin. “Nu sunt indragostita de iubire, nu ma pot amagi niciodata c-o simt (sau ca n-o simt), n-o invoc si nici n-o alung, nu-i poruncesc sa vina sau sa se duca naibii, ca as fi tare proasta sa cred ca ea asculta de mine…”

“De ce nu imi gasesc pe cineva?” este intrebarea care nu isi asteapta raspunsul. El se regaseste pe buzele timpului si noi ar trebui sa-l imbratisam cu rabdare si cu sufletul deschis pentru ca nu se stie niciodata ce va fi maine, nu se stie niciodata ce dorinta ne va fi implinita…

Dupa ce am citit si ultima pagina a cartii, am dat fuga pe blogul Alinei. Am vrut ca povestea sa continue, sa o mai prelungesc putin. Daca inainte de carte ii citeam blogul constant, acum revin cu si mai mult drag. Simt ca o cunosc. Am privit in sufletul ei si mi-a placut atat de mult ce am vazut incat revin ca pentru un drog pretios, pentru un cuvant al ei frumos.

Va recomand cu drag aceasta minunata carte… sunt povesti despre ea, despre tine, despre noi care suntem, noi care iubim.

“Te uit visand si-alung cu-n gest
gandul nebun si suparat.
Te uit mereu, pe alt taram,
dar nu te uit cu-adevarat.”

Alina, iubesc cartea asta nu cum iubesc toate cartile, o iubesc cum iubesc marea aia agitata pe care o adoram, cum iubesc cerul cu pescarusii lui. Mi-e draga ca o zi de vara!

De ce nu-mi gasesc pe cineva, de Alina Grozea

Cartea poate fi comandata aici.

Oare? Am auzit-o spunand multe te iubescuri si pareau toate sincere si pentru totdeauna. Cam asta e iubirea, atunci cand se aprinde e unica, e pentru intreaga viata, are culorile curcubeului inchise in ea si totul pare fermecat. Iubirea e drogul cel mai raspandit, ne transforma de la o zi la alta in alti noi, e legal si dorit mai ceva ca aerul, ca viata. Insa isi pierde si ea efectul… Intr-o zi facem ochii mari cat cepele si cautam farame de sentimente. Cautam iubirea aia mare si nu gasim decat cioburi de amintire. Reanimare scrie pe noi. Suntem morti pe interior si cu iubirea ridicata la cer. Un cer de catifea cenusie, un cer care ne plange lacrimile din nori pufosi dar grei de atata ploaie ce au strans.

Te-am iubit… spunea ea acum un timp. Si a trait din amintiri pana cand iubirea pentru totdeauna s-a intors. Sa mai cred oare in cuvintele ei? Acum zambeste, iubeste, pare fericita. Dar pana cand? Si cum reuseste sentimentul asta sa apara mereu atat de viu, de puternic? Cum reuseste iubirea sa trezeasca sufletul la viata cand nu demult a reusit sa-l ingroape in marea nepasare? Nu cred in totdeauna spus acum, aruncat intr-un moment de pasiune nebuna. Nu cred in cuvintele ei ce deseneaza iar te iubescuri infrigurate, cred in proba timpului si in te iubescul de azi, pentru acum.

Te iubesc mai mult decat ieri si nu la fel ca maine. Ce va fi maine, nu stiu, poate te voi iubi mai mult, poate la fel. Poate va fi sfarsitul nostru, poate ma voi trezi in alta viata. Maine poate cerul meu va fi altul si in alta parte. Maine poate ma voi trezi din vis si tu nu vei mai fi. Nu conteaza. Astazi insa te iubesc pana la cer si inapoi, cu toate stele lui si sorii vazuti si nevazuti. Astazi te-am tinut in brate si ti-am numarat oftaturile in somn, te-am iubit. Te iubesc. Aceste cuvinte le-a rostit ea dupa ce s-a gandit putin… inelul si-a stralucit lumina captiva in el si ea i-a zambit.

Pentru totdeauna este suma momentelor prezente, suma trairilor intense… Traind astazi, construim amintiri si acel “pana la adanci batraneti”!

Ascult, da, o alta melodie. Am auzit-o de nenumarate ori, insa acum a venit cu o alta senzatie… Love is darkness in cel mai minunat mod posibil. Iubirea te ridica si te darama, te face una cu pamantul cand te astepti mai putin. Iubirea iti da aripi. O cauti in fiecare zi… Te darama cand o pierzi pentru ca stii ca nu ai avut-o, te ridica atunci cand ai impresia ca ai prins-o de o aripa pentru ca stii ca e posibil ca ea sa fie, sa ramana.

Se intampla sa caut raspunsuri in muzica sau poate sa-mi asez gandurile intr-o ordine anume in timp ce ascult o melodie sau alta. Nu melodia ofera raspunsurile, ar fi fost prea frumos, prea simplu, dar acea melodia capata semnificatii aparte atunci cand pe notele ei gasesti in tine inspiratia si raspunsurile cautate.

Sander van Doorn feat Carol Lee – Love Is Darkness

Martipan… pana la cer si inapoi

Citeam astazi despre iubire. Cineva spunea ca iubirea nu trebuie sa fie doar martipan, iubirea trebuie sa fie intensa. Si de ce atata intensitate? De ce atatea scrieri despre iubire? Ok. Imi place sa citesc despre iubire… imi plac povestile si imi plac cugetarile. Am tot citit iubirea scrisa si descrisa de diversi autori. Incerc probabil sa ii aflu secretele, sa o descopar, sa invat unde sa o caut sau sa o privesc…

Atatea pareri si feluri diferite de a gandi si scrie… insa pana la urma iubirea este una. Oricum ai aseza-o in cuvinte, iubirea ramane aceeasi, cea pe care o cautam cu totii, cea pe care o asteptam, la care visam. Si nu e oare iubirea cea care ne da puterea de a infrunta tot? Nu ea ne da putere sa zambim, sa luam in piept tot ce inseamna viata, cu bunele si relele ei?

Iubirea fata de apropele (da! Este si o carte) este sursa noastra de energie. Cum definim acest “aproapele” este mai departe optiunea fiecaruia dintre noi. Iubirea incepe cu noi. Ea este prezenta in noi, ca ne place sau nu! Cum putem astepta sa fim iubiti de cei din jur daca noi insine nu ne iubim? Si pana la urma de ce nu ne-am iubi? Care e prima persoana pe care o vedem dimineata? Pe cine privim in oglinda cu ochii umflati de somn? Dincolo de noi sunt restul. E lumea intreaga…

De cele mai multe ori plasam iubirea in bratele unui singur personaj. El. Acel el in jurul caruia ni se invarte universul. Si cat de frumos este cand sentimentul acela frumos este impartasit… Am vrea sa traim asa pentru totdeauna, am vrea ca toti cei din jurul nostru sa simta acea fericire pentru a ne prinde cu totii intr-o hora a iubirii…

Nu vi s-a intamplat niciodata ca, intr-o relatie noua fiind, sa doriti a face si pe altii fericiti? Mi se intampla de fiecare data!  De fapt chiar mai des. Nu as putea spune ca am success in “a face lipeli”, insa doar gandul ca un el si o ea pe care ii aduc impreuna pentru o clipa ar putea fi un cuplu fericit imi da un sentiment deosebit. Am fluturi in stomac… Ma hranesc parca cu fericirea altora sau potentiala lor fericire. Au fost momente in care am crezut ca am reusit, in care am crezut ca el si ea sunt facuti unul pentru celalalt. Au fost momente in care am simtit ceva mai mult, auzeam clopote si muzica leganata de dus mireasa la altar. Dar au ramas ca un vis frumos. Poate ca sunt o visatoare, insa cred din toata inima in finaluri fericite!

De fiecare data cand incerc o noua lipeala spun ca ma las de meserie. Pana la urmatoarea incercare. Acum sunt in pauza… Ciudat e ca nu mi-a placut niciodata sa mi se aranjeze o “lipeala”…  Cine sa ma inteleaga?!

Oricum ar fi, cautata sau nu, gasita sau pierduta, iubirea este acel ecstasy de care avem nevoie. Am fi in stare sa mergem pana in panzele albe dupa ea…

Ce facem cand gasim iubirea? Ce facem cand o avem alaturi zi si noapte, cand devine parte din noi? Suntem oare in stare sa o pastram? Suntem in stare sa o tinem alaturi si sa ii oferim ce are nevoie? Suntem in stare sa o imbratisam zi de zi cu aceeasi pasiune arzatoare? Suntem capabili sa iubim pentru totdeauna, pana la cer si inapoi?

“- Am descoperit iubirea intr-un fir de nisip… a venit intr-o zi spre mine si s-a asezat in dreptul inimii. Am vrut sa-l indepartez, dar parca imi incalzise sufletul. Am zambit si l-am pastrat…

- Si acum, dupa atata timp, ce simti? Nu ti-e dor de inceput? De primele zile…

- Pai fiecare zi e o prima zi, in fiecare zi am parte de primul sarut de prima imbratisare.

- Imposibil!

- Dar te inseli! Orice este posibil! Orice! ”

De ce spun unii ca dupa un timp inceputul devine amintire? De ce au impresia, gresita de altfel, ca magia dispare la un moment dat? I-am auzit pe multi spunand acest lucru… si cred ca sunt atat de tristi… Mi-e mila de tristetea lor si de nefericirea lor… Pasiune doar la inceput? Asta s-ar traduce printr-o fericire partiala, de inceput si apoi nimic. De aici si iubirile sfarsite, relatiile incheiate si uneori divorturile.

De fiecare data cand am iubit, am iubit pana la capat. Am luptat pentru iubirea mea pentru ca in ochii mei o iubire ce se naste din nimic nu poate sa moara brusc. Am tinut-o vie pana la final. Mi-am pastrat in suflet amintirea primului sarut, amintirea primelor intalniri. Fiecare intalnire era o noua intalnire, prima… Am aflat de-a lungul timpului ca uneori iubirea se stinge, o ingropam la 2 metri sub pamant si mergem mai departe. Iubim din nou… De fiecare data mai frumos, mai…

Poate ca sunt in cautarea acelei iubiri “pana la cer si inapoi”… pentru ca desi am avut impresia nu o data ca am gasit-o, mi-a scapat de fiecare data printre degete. S-a strecurat usor si s-a transformat in fum lasandu-ma mereu cu semne de intrebare. Iubirea mea?

Raspunsul mi-a venit de fiecare data aruncat de o forta invizibila sau poate de soaptele celor care m-au imbratisat…

“- Iubirea este inca acolo, asteapta… asta a fost inca un pas catre ea. Intr-o zi va veti descoperi si veti fi alaturi in dansul de mult visat.

-  Si de ce am iubit din nou? De ce am vrut cu atata ardoare sa cred, sa visez…?

- Pentru ca tu stii sa iubesti, pentru ca iubirea este parte din tine si daca nu iubesti nu existi… Tu traiesti iubind, traiesti pentru iubire. Tu esti iubirea.

- Si totusi. Am obostit sa ma trezesc mereu in acest punct. Am obosit sa o iau mereu de la capat, am obosit sa iubesc la nesfarsit… e ca atunci cand te obisnuiesti sa dormi intr-un pat, cand in sfarsit dormi bine vine momentul sa schimbi patul… si nesomnul se instaleaza iar… si iar… am obosit!

- Asa spui mereu… Doua saptamani draga mea si vei uita ca “ti-ai irosit iubirea”, doua-trei luni si vei dori sa iubesti din nou… Vei avea atata iubire de oferit incat se vor pleca florile in fata ta si vor inflori copacii… si nu uita! Tu te indragostesti in fiecare zi!”

Iubirea. 1065 de cuvinte despre iubire (pana acum) si alte sute, mii de carti despre acest motor care ne calauzeste in calatoriile noastre prin viata. Iubirea este frumoasa, superba, dorita si avuta. Cand se pierde devine poveste… Iubirea adevarata este cea “pana la cer si inapoi”. Si sunt convinsa ca exista!

Atata timp cat voi mai vedea batranei tinandu-se de mana prin parcuri, atata vreme cat voi vedea batranei zambindu-si si sarutandu-se timid pe obraz voi stii ca iubirea adevarata exista… si o voi cauta! Poate ca totusi iubirea chiar are gust de martipan… pana la cer si inapoi!

Scrisa candva…

Sursa foto

Oamenii mor. Mor de plictiseala. Mor de batranete sau de boala. Mor de tristete, mor de dragoste ranita – vorba cantecului, mor de saracie, mor de prea mult sau prea putin…

Timp nu e niciodata destul. Traim mereu pentru maine. Azi e de deja maine si maine e anul viitor. Galopam printre ore cu dorintele la un pas inaintea noastra. Intindem maini tremurande sa le prinda, insa ele, dorintele, sunt mereu putin mai incolo. Si nu traim nici azi nici maine, traim cumva atemporal, printre franturi de impliniri si dezamagiri. Din timp in timp reusim sa prindem viata de maneca si facem timpul sa stea. Din timp in timp ne indragostim cat un infinit de mult si mare si rotund. Iubim tot si toate, iubim pana si diminetile somnoroase si parul ciufulit. Nu e al nostru, e al lui sau al ei, e parul ciufulit perfect si parca mana intinsa in jurul taliei subtiri, in jurul umarului larg se trezeste la viata. Doar o mangaiere si ziua e perfecta. Soarele straluceste. Pasarile ciripesc. Copacii sunt roz. Fluturasi, zumzaieli, chicoteli…

Buna dimineata om indragostit! Acum paseste inapoi pe pamant. E toamna rece la noi, restul, astia normali… Spune-ne si noua ce-i cu indragosteala, unde se gaseste, la ce colt de piata, la ce hiper-mega-extra-market? As vrea si eu vreo 2 kile, sa ma tina pan’ la vara. Apoi… vad eu ce fac!

Cuantune – This Time

Cati dintre noi nu ne-am imbarbatat asa? Cati dintre noi nu am decis, asa, intr-un moment de revolta maxima sa nu ne mai lasam sufletul calcat in picioare sau nepasare? Cati dintre noi nu am hotarat intr-o noapte fara vise si cu ganduri marete sa ne luam inima in maini si sa o punem pe o tava de argint, sa ii aducem iubirea ca si ofranda sau sa o izolam intr-un turn de fildes. Am decis… dar dimineata ne-a venit de fiecare data cu acel “hai ca totusi nu e asa rau, poate de data asta…” si am renuntat la gandurile mari si pus piciorul in pragul iubirii.

Renuntam sa cerem ce dorim pentru ca suntem slabi, teama de a pierde putinul pe care il avem e mai puternica decat dorinta noastra de a avea ceea ce ne dorim, ce avem nevoie. Si speram ca el sau ea va citi printre randuri, ca maine va fi ca la inceput sau va fi cum noi visam. Dar nu e asa. Deloc! Cand e vorba de iubire, cititul printre randuri nu se pune, cititul gandurilor nici atat, ei nu stiu ce vrem, ce simtim, ce avem nevoie daca nu le-o spunem. Si poate ca nici atunci nu vor intelege. Dar trebuie sa insistam, sa cerem, sa ascultam, sa oferim.

Si atunci cand obosim sa mai cerem, cand obosim de atata asteptare a ceva ce nu va mai veni, ar trebui sa plecam. Sa ne luam jucariile si sa mergem spre alte orizonturi, sa ne cautam rasaritul de soare in alta parte. Atata timp cat soarele inca rasare va mai fi si speranta intr-o iubire mare inconjurata de aura de pasiune pe care ne-o dorim, o iubire cu tineri de mana si sarutari fara sfarsit, o iubire cu nopti albe si vise tesute in doi. Atunci cand reusesti sa adormi in bratele lui si sa te trezesti cu zambetul pe fata carpita de somn stiind ca el e acolo si zambeste pentru tine, poate doar atunci vei stii ca ti-ai gasit soarele. Chiar daca afara ploua, chiar daca s-au asternut pe cer nori desi si grei de ploaie. Un zambet, o mangaiere si un sarut. Daca nu le ai, ar fi timpul sa le ceri.

De data asta voi spune ce simt, voi merge pana la capat, chiar daca acel capat inseamna a calatori singura prin desertul gol si sec, chiar daca stiu ca se va intampla sa imi para rau. Merit mai mult si stiu ca ceea ce imi doresc exista… undeva…

Cand ai un motiv pentru care sa te trezesti, griul de peste zi se transforma in entuziasm, nerabdare, in emotie si zambet. Sunt convinsa ca ati avut cu totii parte de momente plate, fara intamplari deosebite si momente de neuitat. Eu am un sigur semn pentru voi, doua puncte si paranteza, adica:

Oare cati dintre voi aveti 12 minute?

Dimineata: fete mohorate, ochi umflati si dornici de somn, parfumuri ce-si plimba tocurile grabite pe asfalt, machiaje proaspete si rujuri ce abia asteapta sa ramana pe ceasca de cafea. Gandurile sunt indreptate catre sfarsitul zilei si la week-end-ul ce se apropie cu pasi repezi.

Mai tarziu: nimic important, aceleasi situatii, aceleasi mailuri si liste peste liste, parcul e plin de galagie si copiii de viata, as vrea sa fiu acolo doar putin, doar cat un oftat. Ma amagesc cu putea cafelei de a face minuni, dar nu face decat sa-mi dea obisnuitul tremur de maini si o placere trecatoare.

Seara: soarele a apus intre intrarea si iesirea de la metrou. Un el si o ea stau in fata mea. El e indragostit, ea e plictisita. El vrea sa o sarute, ea il impinge. El o prinde de dupa umeri, ea se ridica si spune ceva… Unele dintre noi viseaza sa fie cuprinse de dupa umeri de un zambet indragostit, unele dintre noi cauta tandretea in bratele unui el posac, iar altele… Poate ca era ceva in spatele atitudinii pe care o avea acea fata cu parul inele, poate ca facuse el ceva. Imaginea pe care am surprins-o a fost una totusi atat de plata, de parca incerca baiatul sa inmoaie o piatra si piatra se intarea cu fiecare picatura de iubire. Trist.

Noaptea: patul ma cheama spre el, in verdele infinit, ma imbie la somn si la vise… mi-e dor sa scriu, sa va scriu, sa va incant… poate maine, poate intr-o zi mai buna cand soarele va apune in fata mea si cand stelele vor licari din nou. Poate ca voi scrie in ziua in care ma voi indragosti… Astazi nu am avut ocazia. Poate doar de ciocolata cu care imi ametesc simturile…

Ora 23.00. O melodie se aude pe fundal. Imi imaginez ca asa suna linistea si iubirea, asa suna dorintele implinite…

Simon & Garfunkel – The Sound of Silence

Ma indragostesc mereu. Cred ca as inceta sa mai exist daca nu as fi indragostita. Viata si-ar pierde farmecul si cerurile s-ar inchide intr-o umbra continua. Si au fost momente in care uitam sa mai iubesc, uitam sa trag in piept aerul diminetii si zilele-mi erau anoste, fara sens. Solutia era mereu aceeasi. Sa-mi gasesc obiectul “indragostelii” si sa-l las sa-mi faca gandurile sa zboare ca fluturii de vara.

Privesc de multe ori in jur si mi se lipeste privirea de cate un el si o ea care se sorb din priviri, se saruta sa lesine acolo pe banca, acolo pe scaun de metrou, acolo in tramvai de ti-e rusine sa te uiti spre ei. Dar ne uitam, cu totii ne uitam pe ascuns cautand in trecutul indepartat amintirea iubirilor tinere, iubirilor “pentru totdeauna”. Unii se trezesc pe buze cu acel “tinerii din ziua de astazi!”, dar uita ca au fost si ei asa… candva. Si atunci, poate ca nu era ca acum, dar tot iesit din comun se numea. Si ei erau priviti pe ascuns si vorbiti pe la spate… Ii privesc si eu pe tinerii iubareti. Parca ieri am fost in liceu, parca ieri iubeam pentru totdeauna. Acum unghiul s-a schimbat. Dincolo de nebunia varstei vad si nimicul de maine, incerc sa ii vad in viitor pe unii dintre ei, dar mai mult de saptamani, poate chiar luni, nu le dau.

Mi-ar placea ca ei de acum, ei cei pasionati si care nu-si pot tine pasiunea in frau nicio clipa, care nu au auzit de cuvantul discretie, sa fie pentru totdeauna. Sa fie impreuna… dar sansele sunt prea mici pentru a le lua in considerare. Si totusi traiesc, ei traiesc cu adevarat. Cei mai multi dintre noi suntem spectatori ai filmului numit viata. Si uneori mai vine cate cineva si ne da o palma, o iubire, o atentie pentru ca in secunda doi sa ne trezim.

Indragostita ma trezesc zi de zi. De frumusetea zilei, de cerul senin, de norii albi ce mangaie albastrul si varfurile copacilor, de verdele plopilor pe care-i vad de la fereastra. Ma indragostesc de o privire, de un cuvant si un el. Ma indragostesc de o mangaiere, de un sarut, de o strangere de mana. Ma mai indragostesc de rasul vesel al copiilor din parc, de baietelul care vorbeste prea tare sau de fetita rasfatata imbracata mereu in roz. Mai tarziu ma indragostesc de cafeaua parfumata, de ciocolata primita in dar, de zambetul cuiva… In fiecare clipa exista cate un motiv de indragosteala, cate un motiv sa privim spre maine cu ochii stralucitori si zambet luminos.

Tu te-ai indragostit azi? Macar o data… O data pe zi si zambetul ti se va schimba!

Adrian Daminescu – Si m-am indragostit de tine

Dupa ce mi-a fost recomandat in cateva randuri, am reusit sa vad Mr. Nobody. L-am vazut in doua reprize a cate doua ore. Nu m-am plictisit si am avut timp sa-l diger. Si este destul de greu digerabil. Ideea seamana foarte mult cu The Butterfly Effect, insa de data aceasta lucrurile par mult mai alambicate. E vorba de alegeri, de posibilitati, de variante. E ca o analiza amanuntita a tuturor realitatilor posibile. Fiecare alegere conduce la ceva, fiecare decizie are un final mai mult sau mai putin fericit. Ceea ce facem noi, acum, e foarte posibil sa aiba un oarecare efect asupra altei persoane in cu totul alta parte a lumii. Mi-a placut ideea de baza, daca nu facem nicio alegere orice e posibil. Daca totusi facem o alegere, am pornit pe un drum. A nu stii care este acesta, e totusi un dar pentru noi. Nimic nu ar fi fost mai groaznic decat sa stim catre ce final ne indreptam, care ne este destinatia… Va recomand aceasta poveste, a omului care nu exista. Teoria lui e de retinut! Asta nu inseamna ca e cazul sa ne apucam sa desenam variante posibile ale destinatiilor noastre. Ar fi cam mult.

Mr. Nobody (2009)

PS. Si cele mai grele alegeri sunt cele legate de iubire… Oare de ce? De ce iubirea ne da atatea batai de cap? De ce iubirea ne este centru de univers?